Material prezentat de catre prof. Aurora Mihalcea,
coordonator cerc olimpic Vasile Voiculescu Scoala Gimnaziala V. Voiculescu Parscov,
in cadrul Mesei rotunde-dezbatere stiintifica
''5 ani de Olimpism buzoian, impreuna promovam Olimpismului'', editia I
coordonator cerc olimpic Vasile Voiculescu Scoala Gimnaziala V. Voiculescu Parscov,
in cadrul Mesei rotunde-dezbatere stiintifica
''5 ani de Olimpism buzoian, impreuna promovam Olimpismului'', editia I
„Sunt multe lucruri supărătoare și problematice în viață: oare nu sunt ele la fel de neplăcute și la festivitatea olimpică? Nu te simți, oare, copleșit de căldura insuportabilă? Nu te simți strivit de mulțime? Nu este oare atât de dificil să te răcorești? Nu te udă ploaia până la piele? Nu ești, oare, agasat de zgomot, zarvă și alte cele? Dar se pare că ești în stare să treci peste toate acestea și, într-adevăr, să le înduri bucuros cu gândul la spectacolul captivant la care vei asista”
(Epictet, sec. I-II, d.Hr., Disertații, I 6, 23-9)
Apărute în vechea Eladă și desfășurate cu scopul de a atinge idealul dezvoltării armonioase a ființei umane și a celui mai potrivit echilibru spirit-corp, «patronate» de zei și tinzând spre glorificarea celor mai aleși bărbați ai timpului, Jocurile Olimpice antice au dăinuit, din câte putem cunoaște azi, aproape 1170 de ani. Ele s-au remarcat printr-o viabilitate și o regularitate cu totul neobișnuite. Ce acțiuni sau manifestări umane se mai pot mândri cu o întindere, în timp, de milenii și cu o atare ritmicitate demne de invidiat?
Esența lor profund umană și idealurile care le-au inspirat au supraviețuit peste veacuri, ceea ce a făcut posibil ca ele să fie reluate la sfârșitul secolului trecut și să se impună azi ca o grandioasă sărbătoare a tineretului sportiv din lumea întreagă. Poporul român, sensibil la orice fenomen nou și progresist, cu înclinații ancestrale spre fapte de curaj și bărbăție, ale cărui obiceiuri și tradiții de întrecere în afirmarea calităților morale și fizice sunt pline de dovezi demne de admirație, s-a apropiat destul de timpuriu de fenomenul olimpic. În ciuda unor condiții social-economice nefavorabile și a unui evident dezinteres al oficialităților(criticat cu vehemență chiar în presa timpului), care nu au permis susținerea unor activități sportive organizate și intense, România și-a făcut apariția efectivă pe stadioanele olimpice încă din anul 1924, însă devărata afirmare a venit însă mult mai târziu, odată cu istoricul act de la 23 August 1944.
Încercarea de a scrie despre o mare întrecere sportivă și, în mod deosebit, despre cea mai importantă dintre ele este o acțiune atrăgătoare și în același timp emoționantă pentru orice om care a practicat sportul sau care și-a petrecut o parte din timpul său în lumea clocotitoare de tinerețe si dăruire a stadioanelor. Fenomenul olimpic constituie o temă pasionantă și generoasă, dar, datorită longevității și complexității sale, creează anumite dificultăți în cuprinderea sa integrală dintr-o singură expunere.
În sudul Greciei, dincolo de hotarul Arcadiei cu Elida, la locul de întâlnire al râurilor Alfeu cu Kladeos, între coline împăturite și poieni cu măslini, se află străvechea Olimpie, cunoscutul sanctuar grec, locul ce a atras la fiecare patru ani, timp de peste un mileniu, mulțimea de bărbați greci veniți din toate ținuturile unde se răspândiseră, pentru a se întrece pașnic sub semnul idealurilor olimpice, într-un imn închinat armoniei și a perfecțiunii umane. Aceste manifestări aveau un caracter complex, ele înglobând acțiuni menite să încununeze atât pe cei cu capacități fizice deosebite, cât și pe cei dotați cu aptitudini muzicale sau poetice. Dincolo de acestea, fiecare dintre participanți trebuia să probeze, în prealabil, o bună reputație și o perfectă moralitate.
Mințile cele mai luminate ale antichității au sesizat încă din acele timpuri că cele trei componente ale formației umane complete sunt – dezvoltarea spirituală, întărirea fizică și perfecționarea morală – acestea fiind manifestate foarte bine în cadrul Jocurilor Olimpice. Juvenal, exprimându-și adeziunea față de sistemul grecesc al exercițiilor fizice, ne-a lăsat celebrul hexametru din Satira X: „Optandum est ut sit mens sana in corpore sano”(E de dorit ca o minte sănătoasă să fie într-un corp sănătos).
Originea Jocurilor Olimpice se pierde în negura vremurilor. Unii cercetători ai genezei olimpice afirmă că asemenea întreceri s-au organizat încă de acum 4000 de ani, având în vedere faptul că există anumite puncte de referință în numeroasele legende, care în pofida caracterului lor mistic și fantastic se pare că ar fi consemnta și fapte reale. De exemplu, Herakles, se pare că s-ar fi oprit în Olimpia unde a organizat o întrecere pentru cei patru frați ai săi și ar fi măsurat distanța de alergare, iar câștigătorului i-ar fi înmânant o ramură de măslin. Aceste fapte au fost păstrate de-alungul secolelor: distanța de alergare de un stadiu, devenită clasică sub forma de dromos, și încununarea învingătorilor cu ramuri de măslin.
În galeria de veacuri a manifestărilor olimpice găsim nenumărate chipuri de bărbați deosebit de înzestrați, onorați de cetățile lor asemenea conducătorilor politici sau militari, poeților sau filosofilor. Ni se relatează fapte bogate în învățăminte și demne de admirație, ca și unele întâmplări pline de dramatism. Datorită păcii sacre ce domnea în timpul desfășurării Jocurilor, tinerii spartani aflați în Olimpia în anul 480 î. Hr. nu l-au putut ajuta pe regele Leonida și pe cei 300 de ostași ai săi, care au pierit până la unul în bătălia de la Termopile, încercând să oprească înaintarea perșilor conduși de Xerxe.
Calități fizice ale unor competitori au rămas proverbiale. Despre Milon din Crotona, învingător în șase ediții olimpice(540 – 516 î.e.n.), se zice că putea duce o juncă în spate, pe distanța unui stadion întreg; sau că, datorită forței sale impresionante, a câștigat o Olimpiadă prin...neprezentarea adversarului, deoarece nimeni nu s-a încumetat să se ia la întrecere cu el. Mai târziu, avem imaginea unui atlet complet, Teagene din Tasos, excelent la alergări, dar și puternic și curajos; când avea dor nouă ani a reușit să transporte singur o statuie de bronz din piața publică până acasă. Un alt olimpic, Polidamas din Tesalia, nevoit odată să se apere de un leu, l-a omorât strângându-l de gât cu mâinile sale puternice.
Regi și generali, poeți sau filosofi, dând importanța cuvenită acestor manifestări, au fost prezenți la diferite întreceri, în tribune și chiar în arenă. Pe lângă capacitățile sale novatoare și îndrăzneala în idei, celebrul Pitagora a dat dovadă de calități fizice și voință deosebite, devenind și învingător la Olimpia, într-una din cele mai dure lupte, pugilatul. Gânditori ca Platon și Crisip, dramaturgi sau poeți sa Sofocle și Euripide își petrecea o mare parte din timp pregătindu-se în palestre și reușind să obțină premii importante, iar despre Tales se spune că a murit de insolație în timp ce participa ca spectator la întrecerile olimpice.
Armonia corporală, forța și frumusețea omului în efort sunt imortalizare în celebre opere de artă, create începând cu perioada clasică elenă. În ceea ce privește probele, dacă la încept dromosul era, se pare, singura probă a Jocurilor, odată cu trecerea anilor concursurile s-au amplificat și diversificat, ajungând să cuprindă și întreceri de diaulos(parcurgerea a două stadii), dolicos(12 stadii), cursa hopliților(a oamenilor înarmați), sărituri, aruncarea suliței și a discului, lupta, pugilatul, pancrațiul(o îmbinare a pugilatului cu luptele), pentatlonul, întreceri de care și curse de cai, ca și probe pentru adolescenți.
„Fenomen social deosebit de important, olimpismul antic a urmat meandrele condițiilor social-economice. După perioada de maximă înflorire, odată cu marea criză a sistemului sclavagist din secolulu al IV-lea î.e.n. și cu apariția mercenarismului, locul omului armonios dezvoltat, format după principiile kalokagathiei(armonizarea frumuseții fizice cu cea spirituală ți morală) este luat de cel ce se pregătește unilateral și se specializează într-o anumită direcție. Exercițiul fizic se transformă tot mai mult din mijloc în scop în sine. Apar atleții profesioniști.”[1]
Roase de tarele unei societăți în descompunere, agonizând datorită noilor condiții social-economice, istorice și religioase ce s-au impus în primele secole ale erei noastre, Jocurile Olimpice, au fost desființate oficial în anul 394 e.n. de împăratul Teodosiu I, după convertirea sa la creștinism. Atacate cu vehemență sau ironizate de scriitori și filosofi datorită decăderii lor, constituind un pericol potențial pentru Bizanțul stăpânitor și calificate ca „păgâne” de creștinismul în ascensiune, Jocurile Olimpice antice au fost, așadar, suprimate după o existență de 12 secole.
În bogata sa activitate sportivă de la Rugby, Pierre de Coubertin(1863-1937). Părintele Jocurilor Olimpice moderne, a văzut reluate într-o formă modernă unele aspecte demne de urmat din existența Jocurilor antice, ceea ce l-a îndemnat spre fundamentarea visului său de înfăptuire a unui sport amator pe plan internațional. El a lansat expresia: „mens fervid in corpora lacertoso”(spirit înflăcărat într-un trup puternic) pentru a înlocui veșnicul dicton al lui Juvenal, amintit mai sus: „mens sana in corpore sano”, care nu mai corespundea spiritului tinerilor societății sfârșitrului de secol XIX.
Coubertin a făcut legătura cu întrecerile sportive antice care reuneau întreaga elită grecească și a desprins câteva idei îndrăznețe, călăuzitoare în activitatea sa ulterioară: extinderea acțiunilor sportive dincolo de granițele unei singure țări, desfășutarea întrecerilor de bază de reguli unice și purificarea sportului după exemplul celor vechi. De aici, programul său a fost de a institui concursuri periodice, cu participarea sportivilor din toate țările, indiferent de rasă, concepții politice sau religioase, asemănătoare ca grandoare și corectitudine cu cele existente în Grecia antică – deci o renaștere a Jocurilor Olimpice pe o bază nouă, în concordanță cu cerințele epocii actuale.
Cu toate că Pierre de Coubertin este unanim recunoscut drept creatorul olimpismului modern, nici ideea organizării unor noi Jocuri Olimpice și nici primele încercări de traducere în fapt nu au fost enunțate sau întreprinse de el. Coubertin însuși amintește că titulatura olimpică a fost folosită de mai multe ori, cu ocazia unor compentiții locale din Grecia sau în cazul concursurilor atletice de pe Champ de Mars din Paris, organizate în vremea Directoratului francez.
Renașterea Jocurilor Olimpice a fost impulsionată și de cercetările arheologice întreprinse pe teritoriul vechii Elade. În 1723 și apoi în 1767 au fost formulate propuneri de efectuare a unor săpături pe malul râului Alfeu, fără însă a li se da un curs favorabil. Abia în anii 1805 și 1807, câțiva arheologi englezi, în urma unor sumare săpături, au fost scos la iveală primele vestigii ale sanctuarului din Olimpia și au putut întocmi un plan al Templului lui Zeus.
Jocurile Olimpice moderne au devenit un spectacol remarcabil, atât ca eveniment global la o scară fără precedent, cât și ca moștenire a realizărilor și idealurilor umane. Jocurile sunt astăzi aclamate la nivel mondial, cu participarea a peste 200 de națiuni și cu un armistițiu care se declară pe perioada lor, la fel ca în perioada antică. Per ansamblu, sportivii din toate colțurile lumii participă la competiții în spiritul corectitudinii și alegalității, așa cum a sperat la vremea sa Pierre de Coubertin.
Olimpiadele au ajuns să reprezinte un set de valori care se află la baza competițiilor sportive și care au o mare importanță filosofică, atât din punct de vedere cultural cât și educațional. Dacă întemeietorii Jocurilor Olimpice din Antichitate s-ar întoarce pentru a fi martori la cele moderne, ei ar fi cu siguranță și satisfăcuți, dar și mândri de ceea ce ar vedea.
În concluzie, Jocurile Olimpice reprezintă o legătură unică între lumea clasică și timpurile moderne. Pe perioada celor peste 1000 de ani de existență în Antichitate și secolului de existență din modernitate, participanții și spectatorii au împărtășit aceleași pasiuni și aspirații: au fost uniți prin pasiunea pentru sport, prin exaltarea provocată de etalarea de forță, putere și performanțe ale ființei umane și prin emoția competiției. Idealul olimpic, atunci – ca și în zilele noastre – a fost să lase deoparte divergențele politice și să prevină practicile incorecte. Toate acestea pentru organizarea celui mai important eveniment sportiv.
Se afirmă uneori că Jocurile Olimpice moderne sunt un vag ecou a ceea ce au fost premergătoarele lor din Antichitate, existând numeroase paralele între Jocurile antice și cele moderne. Atunci, ca și acum, mii de spectatori au urmărit olimpiadele, antrenamentele au fost intense, iar învingătorii au devenit atât eroi, cât și celebrități. Victoriile olimpice au fost și sunt o sursă de mândrie națională, dar ceea ce rămâne în amintirea noastră este, mai degrabă, numele învingătorilor. Obsesia anticilor de a promova viața și alimentația sănătoase pentru atleți este familiară și lumii moderne. Anecdotele și incidentele comice pe seama sportivilor au fost populare și în acele timpuri.
Poate că deosebirea fundamentală dintre Jocurile antice și cele moderne este că femeile, care au fost excluse în trecut de la Jocuri, iau parte în zilele noastre la toate probele. Din păcate, memoria olimpiadelor moderne din ultimele două decenii a fost pătată de diferite scandaluri, dar scandalurile au fost parte integrantă și din desfășurarea olimpiadelor antice și cu toate acestea, evenimentul a supraviețuit o mie de ani.
Bibliografie:
Bănciulescu, Victor, Jocurile Olimpice de-alungul veacurilor, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, București, 1964.
Bucur – Ionescu, Dogaru Vlad, Jocurile Olimpice: participarea sportivilor români, Editura Sport-Turism, București, 1975.
Judith, Swaddling, Jocurile olimpice în antichitate, Editura Aquila’93, Oradea, 2008.
Kirițescu, Constantin, Olimpiada antică și olimpismul modern, Tipografia ziarului Universul, București 1936.
Kirițescu, Constantin, Palestrica, Editura U.C.F.S., București, 1964.
